Oameni de lut by Demostene Botez

Oameni de lut Reviews

• 
  Socrate

  Un fulger repede crăpă neregulat cerul negru de la miazănoapte, ca-ntr-o experienţă de reclamă luminoasă la care s-ar fi ars siguranţa. O creangă subţire şi stilizată arse cu toate ramurile ei uscate, aprinsă strident, şi deodată se stinse scrum.
  
  Deasupra pădurii de stejari bătrâni de la Buriaşi se ridica tot mai înaltă o masă de nori negri, prin unele locuri tiviţi cu un alb violent. Rotocoale mari se îmbulzeau, aruncându-se unele peste altele, ca un fum dens, de parcă undeva, dedesubt, după orizont, ar fi clocotit subteran.
  
  Se şi auzeau departe, surd, bubuituri necontenite, cu zgomote inegale. Parcă se dărâma ceva subt pământ şi se auzea deasupra. Vuietul era de hrube care se surpă la intervale mici. Alt fulger, şi apoi altul luminară alb întunerecul care acoperea satul cu două ceasuri mai devreme. De-abia începuse seara aceea de iulie.
  
  O bucată de vreme, fulgerele mici nu se văzuseră, mistuind în depărtări crenguţele lor de panouri japoneze. Cerul numai se lumina, şi în dată iarăşi se scufunda în întuneric, aşa încât s-ar fi putut crede că pe undeva, la orizont, este un port subt furtună, şi un far gigantic luminează în spasmuri, depărtările.
  
  Norii masivi alergau repede, se învălmăşeau grăbit, se încălecau unii peste alţii într-o fugă dezordonată, urcând tot mai înalt şi tot mai ameninţător peste câmpuri şi sat. Era subt cer o mare alergătură apocaliptică, prinsă de o panică nebună.
  
  Pe urma, fulgerele au început să se vada bine Cu biciurile lor de foc cu multe şfichiuri, alungând din urmă, năprasnic, cu o mânie supranaturală, munţii clocotitori ai norilor negri.
  
  Pe zare, lava aceea plutitoare, neagră şi revărsată, se răspândea în lături, cuprinzând tot mai mult, până peste ogoarele de la apus, de la Butimanu. Această goană din văzduh se răspândise ca un suflu rece şi pe pământ, gonind din urmă repede, spre case şi adăposturi, oameni şi animale.
  
  Furtuna tălăzuia vârfurile înalte şi voinice ale stejarilor din pădurea Crainici şi apleca până la pământ, moale ca pe-un păr negru şi despletit, salcâmii de pe marginea drumurilor, care păreau că se pleacă şi se ridică, dând pletele peste cap şi înapoi, în repetate şi chinuite mătănii.
  
  Un vânt rece fâşâia prin porumbi, furios, în răstimpuri. Venea furtuna.
  
  Norii, acum mai aproape, erau vineţi, de un vânăt de primejdie mare. Satul se făcuse mic şi aştepta. Pe casele acoperite cu stuf, vântul zburlea paiele bătătorite de ploi şi timp, șuierând sinistru prin ţevile de fluier luciu ale stufului de la streşini.
  
  Vitele de la imaş, lăsate în voia lor, se grăbeau spre case. Cloştile se îndreptau cloncănind spre uşa tindei, cu puii ţipând după ele. Numai raţele întârziase, albe, pe apa înăsprită de valuri tremurate ale iazului.
  
  Lumea satului, cu toate vietăţile, părea tot mai mică, mai neînsemnată sub grandoarea naturii dezlănţuite.