Marturie din iad: In mjlocul genocidului din Rwanda by Immaculée Ilibagiza

Marturie din iad: In mjlocul genocidului din Rwanda Reviews

• 
  Angela Serban

  După cele întâmplate în Germania nazistă, toate țarile mari şi puternice au jurat că “nu se va mai întâmpla niciodată”. Dar, între a spune şi a face ceva, e o mare diferență. Iar Rwanda, din păcate, nu e singurul exemplu care să confirme asta.
  
  Cum a fost posibil aşa ceva, unde erau şi ce au făcut toate acele organizaţii care afirmă că protejează drepturile omului şi luptă pentru pace?
  
  Mă aşteptam la o altfel de mărturie. Nu am bănuit încărcătura spirituală pe care se bazează cartea. Având la bază o educație catolică solidă şi strictă, e de înțeles de ce susține că soluția salvatoare, iertarea, i-a fost oferită de divinitate. Ura, nevoia de răzbunare nu sunt lucruri pozitive, nu te ajută să mergi mai departe, din contră. Ea şi-a găsit izbăvirea şi acceptarea în rugăciune şi în convingerea atingerii unui Dumnezeu iertător şi atotputernic. Dar m-a deranjat prefața cărții, scrisă de un psihoterapeut american care marşează pe marele ajutor divin şi apropierea de Esența Divină grație căreia poți depăşi orice tragedie şi învinge destinul. O altă manipulare de prost-gust ce aruncă în ochii maselor cu marea binefacere a catolicismului şi efectele lui nemăsurate. Fără legătură cu faptele în sine şi total deplasată în contextul istoric al cărții. Au fost doar sute de ani de indoctrinare, propagandă mincinoasă, interese la scara largă, dominație politică şi rasială, discriminare, toate sub influența nefastă a colonialismului unor națiuni ce şi-au urmărit doar propriul interes, care s-au acumulat şi au expandat până când au explodat într-o baie de sânge. O baie de sânge de care marile puteri s-au spălat pe mâini, uitandu-se discret în altă direcție.
  
  La începutul anilor ’90 s-a declanşat o adevărată isterie națională prin propaganda urii susținută de media. Oamenii erau indoctrinați cu poveşti scornite şi nu mai făceau diferența între realitate şi minciună. Se temeau pentru viața lor. Se simțeau amenințați de rebelii tutsi exilați ce se luptau să revină în țară la granița de nord şi, în loc să-i liniştească, politica vremii mai rău i-a stârnit.
  Primul pas declanşator al urii a fost dezinformarea populației, de aici nebunia a fost la un pas distanță, şi, când s-a instalat, haosul n-a mai putut fi oprit.
  
  Războiul civil s-a soldat cu un genocid, un masacru, moartea a peste 800 000 de oameni în decurs de trei luni. Alte statistici susțin că numărul corect depăşeşte un milion. Cifra nu se ştie exact pentru că Hutu au distrus orice document care să dovedească existența celor ucisi. Au ars tot, au ucis, au violat, au maltrat, au căsăpit cu macetele o etnie întreagă.
  
  Un adevărat abator uman. Şi nimeni n-a făcut nimic. Nimeni n-a intervenit. Nimeni n-a luat nici o măsură. Nu se întâmpla la 1500, nu la 1800, nu în timpul WWII. S-a întâmplat în anul 1994!!! Şi iarăşi, la zece ani după genocid, au început să apară relatări, filme, cărți despre oroarea produsă cu acelaşi mesaj care deja nu mai inspiră încredere, mai ales având în vedere situațiile actuale din Siria, Yemen, Coreea de Nord, etc: Astfel de lucruri nu trebuie uitate, pentru a nu se mai repeta!
  
  Da. Nu trebuie, şi continuă totuşi să se întâmple! Ce fel de rasă de bestii suntem? Ce se întâmplă cu umanitatea de care suntem atât de mândri? Aia care susținem că ne deosebeşte de animale? Unde dispare? Cum trăim cu conştiința propriilor fapte?
  
  Immaculèe este una dintre puținii supraviețuitori a unei etnii vânate până la limita extincției. A avut norocul să fie ascunsă de un preot într-o baie de un metru douăzeci lungime pe un metru lățime, timp de 91 de zile, cu alte şapte femei. Când a ieşit de acolo pierduse peste douăzeci de kilograme.
  
  Nu există un singur vinovat pentru această abominație. Ambele etnii au contribuit la cultivarea urii, ajutate de factori externi ce şi-au urmărit propriul interes. Colonialismul şi discriminarea etnică a fost începutul, iar sfârşitul e prea crud pentru a fi iertat. Masacrul de trei luni a fost apogeul. Asemenea unui vulcan care colectează, colectează şi când erupe nimiceşte tot, furia victimelor transformate în călăi a fost de neoprit, iar codurile etice au fost date uitării.
• 
  Horia Bura

  Sună ca un clișeu, dar povestea de viață a lui Immaculee Ilibagiza este deopotrivă cutremurătoare și „inspirațională”. Să supraviețuiești genocidului ruandez din primăvara-vara lui 1994 este o „performanță” în sine. S-0 faci în condițiile în care a făcut-o autoarea este de-a dreptul miraculos. Să ai o putere a credinței în Dumnezeu atât de mare încât să fii convinsă cum că doar datorită Lui ești încă în viață, asta nu e atât de incredibil, în condițiile în care unii, mai prozaici și raționali, i-ar spune pur și simplu „noroc”. Însă să ai puterea să-i ierți sincer pe cei care ți-au omorât (a se citi „măcelărit”) în chinuri groaznice părinții și doi dintre frați, ei bine, asta e deja de domeniul fantasticului și al nepământeanului. Cu toate acestea, mărturia lui Immaculee rămâne una dintre cele mai puternice și marcante pe care le-am citit vreodată, din ciclul „povești adevărate”. Nu în cele din urmă, relatarea ei este, totodată, și despre unul dintre cele mai josnice momente din istoria speciei umane, despre un moment în care cruzimea și ura față de celălalt - aici, provenit din altă etnie - s-au ridicat la cote greu de imaginat și paralelizat în istorie.
• 
  Silviu Reuț

  
  https://silviureut.ro/2018/12/20/mart...